De: Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Distribuția:

Domnul Bérenger / Mr. Bérenger: Matei Rotaru

Doamna Bérenger (Joséphine) / Mrs. Bérenger (Joséphine): Anca Hanu

Domnișoara Bérenger / Miss Bérenger: Diana-Ioana Licu

Ziaristul (englez) / The Journalist (English): Cristian Grosu

Primul englez / The First Englishman: Mihai-Florian Nițu

Prima englezoaică / The First Englishwoman: Angelica Nicoară

Băiețelul, fiul lor / The Little Boy, their son: Silvius Iorga

Al doilea englez / The Second Englishman: Miron Maxim

A doua englezoaică / The second Englishwoman: Patricia Brad

Fetița, fiica lor / The Little Girl, their daughter: Cecilia Lucanu-Donat

John Bull: Radu Lărgeanu

Prima englezoaică bătrână / The First Old Englishwoman: Irina Wintze

A doua englezoaică bătrână / The Second Old Englishwoman: Elena Ivanca

Unchiul-Doctor / Uncle-Doctor: Ioan Isaiu

Angajatul de la Pompe Funebre / The Mortuary Enmployee: Dan Chiorean

Trecătorul din Anti-Lume, Omul în alb / The Passerby from the Anti-World, The Man in White: Cătălin Codreanu

Judecătorul, Călăul, Primul asesor / The Judge, The Executioner, The First Assessor: Ruslan Bârlea

Figurație / Extra: Florin Ivănușcă

Regia: Gábor Tompa

Decorul: Adrian Damian

Costumele: Luiza Enescu

Mişcarea scenică: Ferenc Sinkó

Muzica originală: Vasile Șirli

Video design: Radu Daniel

Asistent de scenografie: Dariana Pau

Saxofon: Patricia Marchiș

Producător: Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Durata: 1h 45min (fără pauză)

Vârsta recomandată: 14+

Spectacol în limba română cu traducere în limba engleză.

Piesa Pietonul aerului a fost scrisă în 1962 și a avut premiera în același an, la Düsseldorf, fiind ulterior montată și în Franța, în 1963, la Teatrul Odéon din Paris. Este ultimul text din așa-zisa serie Bérenger, după Ucigaș fără simbrie, Rinocerii și Regele moare. De această dată, faimosul protagonist ionescian devine un dramaturg care și-a epuizat resursele creative și care caută să se deconecteze în mijlocul peisajului idilic al Angliei rurale, alături de soția sa, Joséphine, și de fiica lor, Marthe.

La scurt timp însă, spațiul lui este populat de reprezentanți stereotipici ai la fel de stereotipei societăți britanice, care ignoră colectiv iminența unui nou război și a dispariției lor totale, banalizând orori de neconceput prin discursuri monotone. Când Bérenger (re)descoperă zborul și se înalță într-un alt plan al existenței, gloata îl repudiază, zeflemisindu-i profețiile apocaliptice.

Scris în perioada Războiului Rece, textul constituie un avertisment și, totodată, un strigăt exasperat în fața blazării sociale.

Soare, liniște, iarbă verde, ciripit de păsări, cer albastru, copii care se joacă în parc, condițiile ideale pentru ca un scriitor să își găsească inspirația în căsuța lui comodă și intimă… Dar lucrurile nu stau de fapt niciodată așa. Lumea nu este ceea ce pare. O bombă nu face războiul, așa cum o rândunică nu face primăvara. Și totuși? Bérenger, un idealist, un artist care iubește viața, oamenii, lumina, descoperă brusc că poate să zboare, așa cum merge, așa cum respiră. În naivitatea lui, el crede că atât familia, cât și toți ceilalți pot zbura cu el, că pot înțelege, că pot „regăsi calea, calea uitată”; ar fi suficient să-și aducă aminte. Artistul e însă singurul pieton al acestui aer pe care se sprijină, încet, cu vârful piciorului, luându-și avânt. Poziție privilegiată, dar însoțită de durerea și blestemul de a nu fi crezut. Căci dacă frumosul e accesibil tuturor, sublimul și grotescul sunt experiențe estetice care cutremură și înspăimântă. Așa cum corul tragic nu credea oracolele negre ale Casandrei, nici englezii din parcul de duminică nu cred viziunile apocaliptice ale lui Bérenger, pentru că adevărul lezează întotdeauna comoditatea, pudibonderia, superficialitatea, prejudecățile și corectitudinea confortabilă. Dar când „dincolo de infern… nu mai este nimic”, iar infernul se apropie cu pași mari, ca vântul, lumea noastră călduță se dezumflă, ca un decor factice, lăsând în locul grădinilor, abisuri, gheață și flăcări.

Gábor Tompa, împreună cu echipa artistică, transformă textul ionescian într-o partitură muzicală, în care se joacă fizic și vocal cu ritmul, armonia corală, disonanțele și sincopele, în plimbări, balansări și salturi poetice, readucând în prim-plan o piesă pe nedrept uitată, la fel cum personajele și implicit noi toți am uitat cum să zburăm. Căci cine mai crede astăzi în poeți și care ne sunt idealurile? Durerea intelectualului este tocmai aceea că doar atunci când idealurile se transformă în cenușă, se aprinde și combustia interioară a creației artistice autentice, atunci când te confrunți cu frica de moarte, de vid, de a pierde tot ce îți e mai drag. Cu umorul său specific, Ionesco pare să ne întrebe și astăzi, când piesa e mai actuală ca oricând, cu gloanțele și rachetele rusești și ucrainene atât de aproape, cu planeta atât de însângerată și de amenințată ecologic: de ce se fac oamenii că nu văd nimic, de ce nu vor să înțeleagă ce se întâmplă? Răspunsul nu e poate atât de îndepărtat de cel biblic: „au ochi să vadă, și nu văd, au urechi de auzit, și nu aud”. (Ștefana Pop-Curșeu)